- Neconstituționalitate. Punere sub interdicție.
Art. 164 alin. (1) C. civ.
Măsura punerii sub interdicție judecătorească reglementată de art. 164 alin. (1) C. civ. nu este însoțită de suficiente garanții care să asigure respectarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului.
În lipsa instituirii garanțiilor care să însoțească măsura de ocrotire a punerii sub interdicție judecătorească se aduc atingeri prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3), ale art. 16 alin. (1) și ale art. 50, astfel cum se interpretează potrivit art. 20 alin. (1) din Constituție și prin prisma art. 12 din Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități [CC, dec. nr. 601/2020, publicată în M. Of. nr. 88 din 27 ianuarie 2021, trimisă, în rezumat, de Bogdan Dumitru Moloman*].
- Exercitarea autorității părintești în comun. Motive care nu pot determina, prin ele însele, acordarea autorității părintești
în mod exclusiv
Autoritatea părintească asupra minorului nu este doar un drept al părintelui, ci și un drept al copilului, de care acesta poate fi lipsit doar în situații speciale ce țin de interesul său superior.
Prestarea întreținerii în mod sporadic, nevizitarea minorului, simplele conflicte dintre unul dintre părinți și minor, generate de discuțiile dintre foștii soți, de intrarea părintelui într‑o nouă căsătorie, nu pot determina, prin ele însele, acordarea autorității părintești exclusiv în favoarea celuilalt părinte.
Exercițiul exclusiv al autorității părintești nu este un sistem câștigător, ci este constatarea unui eșec. Este un sistem care poate să prezinte, pe termen lung, efecte negative deloc neglijabile, din cauza dinamicii pe care o generează, deoarece părintele exclus de la exercițiul autorității părintești poate să se simtă descalificat pe nedrept, întrucât el poate fi perceput ca fiind devalorizat de către copil. În condițiile autorității părintești exercitate de un singur părinte, când copilul este informat că în privința sa deciziile sunt luate numai de un singur părinte, îl va considera pe celălalt mai puțin pregătit, mai puțin potrivit, poate chiar mai puțin important pentru nevoile sale sau chiar pentru viața sa și se poate să pună mai puțin preț pe sfaturile sale și chiar să îi acorde mai puțin credit [Trib. Bistrița‑Năsăud, s. I civ., dec. civ. nr. 319/A/2020, disponibilă (online) pe www.rolii.ro, trimisă, în rezumat, de Bogdan Dumitru Moloman*].
- Exercitarea autorității părintești. Raportarea circumstanțelor de fapt la interesul superior al minorului
Exercițiul comun sau exclusiv al autorității părintești este legat exclusiv de domeniul deciziilor majore cu privire la minor, iar nu de contactul părinte‑copil prin care s‑ar putea induce comportamente deviante celui din urmă. Exercițiul comun al autorității părintești presupune atât o anumită colaborare a părților, cât și implicarea acestora în mod activ în viața minorului, spre a decide în interesul superior al acestuia. Nu orice deficiență de comunicare poate însă conduce la soluția dispunerii exercitării exclusive a autorității părintești.
Motivele menționate în cuprinsul art. 36 din Legea nr. 272/2004 nu conduc, în mod automat, la exercițiul exclusiv al autorității părintești, ci se impune raportarea circumstanțelor de fapt la interesul superior al minorului, pentru a se stabili în ce măsură dispunerea exercițiului exclusiv al autorității părintești este proporțională cu motivul sau motivele invocate și probate, prin raportare la interesul superior al minorului [Trib. Maramureș, s. I civ., dec. civ.
nr. 566/A/2020, disponibilă (online) pe www.rolii.ro, trimisă, în rezumat, de Bogdan Dumitru Moloman*].
- Respingerea cererii de divorț. Culpă exclusivă. Persoana pusă sub interdicție judecătorească. Stare de sănătate. Tutore
Pentru a se dispune desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a unui soț trebuie să se rețină că acesta, prin conduita sa, a contribuit exclusiv la vătămarea iremediabilă a raporturilor juridice maritale. Ideea de contribuție exclusivă la vătămarea iremediabilă a raporturilor maritale nu implică însă o conduită absolut ireproșabilă a celuilalt soț, ci doar lipsa unor acțiuni sau inacțiuni care să întrunească un standard suficient de gravitate pentru a putea fi catalogate, prin conținut sau durată, ca motive temeinice cu efect dirimant asupra relației părților.
Atunci când se analizează culpa în desfacerea căsătoriei, nu orice conduită a soțului, fie ea chiar necuvenită, poate fi reținută, ci doar aceea care a contribuit, direct sau indirect, la alterarea gravă a relației dintre părți. În principiu, analiza culpei presupune o raportare la obligațiile părților, mai precis la felul în care acestea au fost, după caz, respectate sau încălcate de către soți.
Starea de sănătate a soțului nu poate fi invocată ca motiv de desfacere a căsătoriei decât de către soțul afectat de probleme medicale, iar asta pentru că celălalt soț are obligația de sprijin moral a soțului bolnav și nu se poate deroga de la această obligație solicitând desfacerea căsătoriei, și cu atât mai puțin desfacerea căsătoriei din culpa soțului bolnav [Trib. Maramureș, s. I civ., dec. civ. nr. 713/A/2020, nepublicată, trimisă, în rezumat, de Bogdan Dumitru Moloman*].
- (I) Competența instanțelor române. Divorț.
Pensie de întreținere. (II) Motive temeinice pentru încuviințarea păstrării numelui după divorț. Respingere
(I) Principiul fundamental al interesului superior al copilului, care guvernează întreaga materie a autorității părintești, impune, de asemenea, ca procesele privitoare la minori să fie judecate de instanțele cel mai bine plasate pentru a analiza cauza și a dispune soluții judiciare în raport cu acest principiu.
Hotărârea instanței străine asupra separării de corp și petitelor accesorii nu înlătură obligația instanțelor române învestite cu divorțul de a statua asupra obligației de întreținere, atâta timp cât sunt competente internațional, având în vedere că separarea de corp constituie o procedură prealabilă divorțului, care doar anticipează un divorț viitor.
(II) Costurile necesare schimbării actelor de identitate nu pot avea în niciun caz natura unor motive temeinice pentru încuviințarea păstrării numelui. Simpla existență a unei deosebiri de nume între părinte și copil neputând avea valoarea unui motiv temeinic, pentru că dacă ar fi fost așa legiuitorul ar fi statuat expres că, atunci când din căsătorie au rezultat copii minori, regula o reprezintă păstrarea numelui. În schimb, legiuitorul a ales să prevadă că doar existența unor motive conexe interesului superior al minorului permit o atare soluție [Trib. Maramureș, s. I civ., dec. civ. nr. 100/S/A/2020, nepublicată, trimisă, în rezumat, de Bogdan Dumitru Moloman*].
* Consilier superior – Compartimentul Autoritate Tutelară (Direcția Administrație Publică, Juridic) din cadrul Primăriei municipiului Bistrița. E‑mail: moloman.bogdan@yahoo.com.