Metacompetențele viitorului

Metacompetențele viitorului

Mircea MICLEA

 

Editorialul publicat în nr. 2/2021 al Revistei de Dreptul Familiei este disponibil și în format pdf.

Ce fel de educaţie trebuie să oferim copiilor, pentru ca ei să facă faţă provo­cărilor şi oportunităţilor existente când ei vor fi adulţi? Cum putem, într‑o lume forte schimbătoare, adesea impredictibilă, să răspundem la o asemenea întrebare? Educaţia pe care familia, societatea şi şcoala decid să o ofere copiilor trebuie să contribuie major la construirea identităţii (individuale sau de grup), la dezvol­tarea plenară a personalităţii acestora. Identitatea este cel puţin la fel de impor­tantă ca şi angajabilitatea, capabilitatea de a poseda cunoştinţele şi deprinderile necesare pentru un loc de muncă. Explicitând aceste asumpţii, scopul articolului de faţă este însă de a aborda educaţia actuală din perspectiva relaţiilor sale cu economia viitorului. Aşadar, problema de bază pe care ne‑o punem este aceasta: ce competenţe trebuie formate azi în educaţie astfel încât copiilor să le fie bine în economia şi în societatea de mâine?

  1. Care „mâine”?

Cum bine ştim, mintea umană – cu toate instrumentele ei – este foarte bună la postdicţii (adică la a explica de ce s‑a întâmplat ceea ce s‑a întâmplat deja), dar eşuează lamentabil la predicţii. Pe termen mediu sau lung, n‑am reuşit să pre­zicem niciunul dintre evenimentele majore cu care ne‑am confruntat: războaie, crize economice, revoluţii tehnologice, apariţia sau dispariţia ideologiilor, pan­demia COVID‑19 etc. „Lebedele negre”, adică acele evenimente rare, dar cu impact major, sunt peste tot şi, adeseori, fac ridicole predicţiile pe termen lung (Taleb, 2007). Cu toate acestea, este mult mai adaptativ să întâmpinăm viitorul cu câteva scenarii de „viitoruri posibile” decât fără nici un scenariu. Măcar avem un avantaj: dacă formulam explicit viziunea despre viitor, ne este mult mai uşor să o corectăm sau să renunţăm la ea dacă realitatea o infirmă.

Analizând literatura de specialitate (e.g.: Manyika, 2017; PricewaterhouseCoopers, 2017), cel puţin două dimensiuni ale economiei de mâine par a fi evidente: digitalizarea şi globalizarea. Economia de mâine va fi con­figurată de tehnologiile digitale şi de procesele de globalizare. Tehnologiile digitale, în special prin evoluţia inteligenţei artificiale (IA), vor modifica substan­ţial geografia ocupaţiilor. Se estimează că între 38% (PricewaterhouseCoopers) şi 45% (Mckinsey Global Institute) dintre locurile de muncă vor fi înlocuite de IA. Impactul digitalizării asupra ocupaţiilor este însă unul diferenţial. Orice ocupaţie poate fi descompusă într‑o serie de sarcini sau de activităţi aferente acelei ocu­paţii. Dacă aceste sarcini pot fi descrise printr‑un număr finit de paşi şi aceste com­ponente pot fi codate simbolic, atunci ele pot fi digitalizate. Aşadar, ca principiu, orice activitate, cognitivă sau manuală, care este rutinieră şi codabilă, deci algoritmizabilă, va fi executată în viitor de tehnologii digitale. Ocupaţiile sau joburile care sunt algoritmizabile vor fi efectuate de către agenţi artificiali.

Angajarea agenţilor umani calificaţi se va face, prioritar, în acele categorii de ocupaţii care sunt non‑algoritmizabile sau greu algoritmizabile. De pildă, ocupaţii manuale relativ simple, precum grădinar, îngrijitor al persoanelor vârstnice, mun­citor în construcţii, instalator, sunt greu algoritmizabile şi vor necesita agenţi umani. La fel, ocupaţiile cognitive complexe – manager, avocat, judecător, designer, detectiv – vor absorbi oameni calificaţi. Dimpotrivă, ocupaţiile cogni­tive sau manuale rutiniere – contabil, actuar, conducător auto – vor fi preluate de IA. Algoritmii vor înlocui oamenii. Această tendinţă se vede deja în economiile dezvoltate şi, pe zi ce trece, devine tot mai robustă. Aşadar, şcoala trebuie să for­meze competenţe pentru acele ocupaţii sau joburi care sunt greu algoritmizabile, altfel te va scoate şomer.

Globalizarea, pe de altă parte, face ca ceea ce se întâmplă cu economia unei ţări să fie tot mai puţin dependent de deciziile statului‑naţiune şi tot mai mult influenţat de procese şi de actori de pe scena globală. Ca să luăm un exemplu la îndemână, dezvoltarea industriei IT în România a fost în mică măsură deter­minată de cererea internă de software, dar în mare măsură de cererea de pe pieţele internaţionale şi de decizia unor firme de IT transnaţionale de a se extinde în România. Supradeterminarea economiilor naţionale (locale) de procesele şi actorii globali se va intensifica şi mai mult în viitorul previzibil. Este greu să stabileşti, ca stat naţional, ce calificări profesionale trebuie să producă sistemul tău de educaţie pentru o economie pe care nu o mai configurezi tu decât în foarte mică măsură. Dacă luăm în calcul şi multiplele interacţiuni dintre digita­lizare şi globalizare, atunci viitorul economiei şi al societăţii devine şi mai impre­dictibil. Viitorul, la singular, este un nonsens. Ne vom confrunta cu mai multe viitoruri posibile şi volatile. Ce competenţe trebuie formate în şcoală şi acasă pentru ca un sistem stabil – şi lent – al educaţiei să se adapteze la o lume cu viitoruri multiple şi volatile?

  1. Metacompetenţele pentru mâine

Este foarte greu să ştim ce competenţe sunt necesare. Toţi cei care propun un set de competenţe au în minte un anumit tip de viitor. Iar dacă el nu are loc, toată construcţia e un eşec. Cred că avem însă o alternativă de a gândi lucrurile. Putem să stabilim un set de metacompetenţe, adică un tip special de com­petenţe care pot genera ad‑hoc competenţele adecvate în funcţie de cum se configurează viitorul, atunci când se configurează. În opinia noastră, acestea sunt următoarele: autodisciplina, antreprenoriatul, gândirea de designer şi autonomia.

 

a) Autodisciplina

Deprinderile de a fi disciplinat (de exemplu, să respecţi termenele, să îţi faci temele, să îţi organizezi timpul, să duci până la capăt un lucru început, să faci ceea ce trebuie, nu numai ceea ce îţi place ş.a.) sunt critice pentru orice perfor­manţă. Disciplina trăită (autodisciplina), nu disciplina impusă, este mai impor­tantă, ca pondere, în reuşita şcolară decât IQ‑ul. Corelaţia dintre IQ şi reuşita şcolară este de 0,32, iar corelaţia dintre disciplina autoimpusă şi reuşita şcolară este de 0,67, adică dublă! De la un nivel de inteligenţă medie în sus contează mult mai mult disciplina decât plusul de inteligenţă (Duckworth, 2016). Ajungi să fii disciplinat dacă cei din jurul tău sunt disciplinaţi. Dacă profesorul întârzie la oră, dacă începe lecţia şi nu şi‑o termină, dacă setează nişte aşteptări şi nu le respectă, dacă este dezordonat în gândire, plin de toane, nu va induce disciplina în comportamentul şi în mintea elevilor. Autodisciplina înseamnă că îţi stabileşti scopuri şi faci acţiunile care să ducă la realizarea acestor scopuri, indiferent de tentaţiile din jur. Trăieşti în funcţie de scopuri, nu în funcţie de context. Aceasta este o deprindere pe care o pot antrena atât şcoala, cât şi familia.

 

b) Antreprenoriatul

Şcoala îi premiază pe rezolvitorii de probleme. În şcoală, problemele sunt gata formulate (aşa cum apar la orice examen, de la banalul extemporal până la examenul de BAC), iar tu, ca elev, trebuie să oferi răspunsurile corecte. Cu cât mai multe, cu atât este nota mai bună. Rezolvarea problemelor explicit formulate este o deprindere foarte importantă. Dar un antreprenor nu se caracterizează, în primul rând, prin rezolvarea de probleme date, ci prin descoperirea de opor­tunităţi şi valorificarea lor. Realitatea îşi vede de treaba ei, nu vine în fiecare dimineaţă cu o tablă pe care stă scris ce problemă trebuie rezolvată. Nu vine cu liste de probleme şi de oportunităţi. Tu trebuie să descoperi sau să inventezi, să identifici oportunităţi şi să le valorifici. Un mindset antreprenorial te face să fii mereu un proactiv căutător de oportunităţi, nu un pasiv rezolvitor de pro­bleme. Şcoala poate forma acest mindset şi e datoare să o facă, prin implicarea antreprenorilor din afara şcolii. Antreprenoriatul nu poate fi format de profesori, ci de antreprenori. Indiferent cât de volatilă va fi economia viitorului, un agent cu mentalitate antreprenorială va şti să îşi construiască nişa în care să performeze, să creeze, nu numai să caute, locuri de muncă, să se angajeze pe sine şi să angajeze pe alţii, pentru a valorifica oportunităţile descoperite.

 

c) Gândirea de designer (design thinking)

Gândirea de designer îmbină ştiinţa cu arta. Acum, şi cu atât mai mult în viitor, cunoştinţele ştiinţifice pot fi uşor accesate, prin câteva click‑uri. Problema este ce facem cu aceste cunoştinţe, cum putem găsi moduri inedite de com­binare a lor pentru a construi noi produse şi servicii, noi tipuri de instituţii, noi procese, noi structuri. Aşa cum din aceleaşi bucăţi de lego poţi construi multe feluri de obiecte, la fel, din aceleaşi bucăţi de cunoaştere poţi construi multe tipuri de soluţii. Ele nu trebuie să fie doar corecte, ci trebuie să aibă şi mare uzabilitate, adică să fie uşor de acceptat/utilizat de către diverşi utilizatori şi să le producă satisfacţie. Un designer exploatează cunoaşterea pentru a crea soluţii ştiinţifice viabile, cu uzabilitate mare. Succesul tehnologiilor digitale se datorează acestui mindset de designer. Această gândire de designer, care exploa­tează cunoaşterea şi care construieşte soluţii ştiinţific valide cu uzabilitate mare, devine critică pentru orice vrem să construim în viitor. Altfel spus, şi în cazul cunoaşterii se întâmplă acelaşi lucru ca şi cu orice altă resursă: e important să o ai, dar la fel de important e să şti cum să o utilizezi. Degeaba avem un munte de aur, de pildă, dacă nu ştim cum să îl exploatăm. Sunt oameni cu multe cunoştinţe, mult potenţial intelectual, dar care se risipesc în probleme mărunte, irelevante, pentru că nu ştiu cum să le folosească, se pierd în anonimat. După cum alţii, cu mai puţine competenţe, dar cu o mai mare abilitate de a se folosi de ele, ajung să aibă mult mai mult succes.

 

d) Autonomia

Foarte multe dintre problemele pe care le vom avea vor putea fi rezolvate prin aplicaţiile informatice aferente. Şi acum, dacă vrem să ne orientăm rapid, utilizăm Google Maps, dacă vrem să scriem, deschidem un editor de texte, dacă vrem să obţinem statistici, recurgem la SPSS. Cu atât mai mult, în viitor ne vom gândi mai întâi nu la cum să rezolvăm o problemă, ci care este aplicaţia prin care o putem rezolva! Dar orice aplicaţie are valoarea şi limitele ei; ea poate face doar ceea ce îi permite algoritmul din spate să facă. Devenim tot mai dependenţi de apli­caţiile pe care le utilizăm. Limitele lor devin limitele noastre. Există riscul ca mintea noastră să se construiască tot mai mult după chipul şi asemănarea apli­caţiilor pe care le utilizăm.

Autonomia înseamnă, în primul rând, capacitatea de reflecţie indepen­dentă; să ştiu să utilizez o aplicaţie, dar să ştiu şi care sunt efectele ei (bune şi rele) asupra mea. Autonomie înseamnă să ştiu să mă descurc, în situaţii‑limită, fără aceste aplicaţii. Este ca şi cum am fi antrenaţi într‑un curs de supravieţuire, în care suntem învăţaţi să facem faţă cu resurse puţine unor situaţii dificile. Reflecţia independentă înseamnă şi gândire critică, în care eu nu sunt numai un nod într‑o reţea socială, ci am identitate proprie. Eu folosesc reţeaua, nu ea mă foloseşte pe mine.

 

În rezumat, cred că un om autodisciplinat, autonom, cu un mindset antre­prenorial şi cu gândire de designer poate face faţă cu succes unei lumi cu viitoruri multiple şi volatile. Pentru că acestea sunt competenţe capabile să îl facă să genereze ad‑hoc competenţele adecvate, adică sunt metacompetenţe. Iar şcoala şi familia le poate considera ca obiective cheie, pe care sa le realizeze acum.

 

 

Bibliografie

 

A.L. Duckworth, Grit, in Handbook of self‑regulation (New York: Guilford Press, 2016);

J.Manyika, Technology, jobs, and the future of work (McKinsey Global Institute, 2017);

PWC, Workforce of the future. The competing forces shaping 2030, 2017;

N.N. Taleb, Black Swan (New York: Random House, 2007).