GÂNDURI DE ÎNCEPUT… familia şi evoluţia sa
Convorbire cu domnul academician, prof. univ. dr. Ioan‑Aurel POP
Rector al Universităţii „Babeş‑Bolyai” din Cluj-Napoca
Preşedinte al Academiei Române
Editorial Ioan Aurel POP disponibil și în format pdf.
Revista de Dreptul Familiei: Ce am putea înţelege prin conceptul de familie din perspectivă istorică? Putem spune că familia este mai mult decât o simplă instituţie socială?
Ioan-Aurel POP: Dacă luăm în calcul preceptele istoriei laice, atunci familia, aşa cum o înţelegem acum ca fiind monogamă, nu a existat întocmai şi neschimbată din cele mai vechi timpuri. Însă la apariţia creştinismului ca religie şi ca învăţătură de viaţă, familia formată dintr‑un bărbat şi o femeie era demult statornicită, funcţională şi legiferată în regiunile europene şi vest‑asiatice şi nord‑africane ale Imperiului Roman. De‑atunci, la popoarele creştine familia a evoluat în limitele fixate de rânduiala bisericească şi civilă, care au mers, în general, în sintonie, în armonie şi s‑au completat reciproc. Conform Bisericii, familia este o instituţie divină, iar căsătoria (cununia), cel puţin în cadrul cultelor creştine tradiţionale, este o taină sau un sacrament, alături de botez, mirungere, împărtăşanie, mărturisire, preoţie şi maslu. Şi pentru omenire familia este mai mult decât o instituţie socială, pentru că asigură mersul înainte al lumii noastre. Familia este forma şi fondul de a fi al comunităţii.
R.D.F.: Cum a influenţat instituţia familiei evoluţia societăţii europene în general şi a celei româneşti în special?
I.A.P.: Familia a fost cadrul de existenţă al societăţii civilizate. Oamenii sunt fiinţe sociale şi, în consecinţă, nu pot trăi izolaţi, dar nici în grupuri dezorganizate (hoarde). Nucleul de structurare iniţială şi primordială a societăţii omeneşti este familia. Societatea europeană şi‑a putut da măsura civilizaţiei sale numai pornind de la familie. Românii s‑au afirmat ca popor civilizat prin cultivarea, organizarea şi promovarea familiei. Statul românesc, încă din etapa sa medievală, s‑a sprijinit pe familie. Toate mecanismele societăţii, de la succesiunea la tronul domnesc şi până la moştenirea averii, s‑au bazat pe funcţionarea familiei. Naşterea copiilor în afara familiei a fost sancţionată de biserică şi de lege, iar adulterul şi violul au fost, vreme îndelungată, socotite între crimele capitale, alături de omor sau incendiere. Societatea românească şi‑a putut păstra echilibrul de funcţionare prin familie.
R.D.F.: Cum vedeţi relaţia dintre familie şi stat? În ce măsură ar trebui să intervină statul în viaţa de familie?
I.A.P.: Relaţia dintre familie şi biserică este reglementată de canoane, iar cea dintre familie şi stat, prin legile civile. După despărţirea dintre stat şi biserică, realizată prin constituţiile statelor moderne, familia a devenit şi o instituţie socială fundamentală, cel puţin în statele cu baze creştine, iudaice, dar şi în multe alte societăţi de pe toate continentele. Cred că ar trebui să existe peste tot un echilibru între stat şi familie. Căsătoria civilă este o realitate, iar transmiterea bunurilor către succesori este reglementată prin legile statelor. De asemenea, relaţiile dintre soţi se exercită în interesul copiilor, care se bucură de protecţie civilă. Statul însă nu ar trebui să intervină în relaţiile private dintre membrii familiei şi, mai ales, ar trebui să respecte peste tot intimitatea membrilor familiei. Astăzi sunt, din păcate, state care, sub pretextul apărării intereselor copiilor, intervin prea uşor şi chiar brutal, răpind copiii din sânul familiilor sau de la unul dintre soţi (adică de la părinţii naturali) şi încredinţându‑i unor persoane sau instituţii statale surogat. Aceşti tineri nu mai apucă să devină fii sau fiice de părinţi şi nepoţi de bunici, ci ajung instrumente ale statelor, fără simţul valorilor morale tradiţionale şi verificate de istorie.
R.D.F.: Este, din punctul dumneavoastră de vedere, familia, în postura sa de construct social, fundamental diferită astăzi faţă de secolele anterioare, să spunem perioada Renaşterii?
I.A.P.: Familia, ca orice realitate omenească, se schimbă mereu, se adaptează exigenţelor vieţii trepidante pe care o trăim, dar păstrează câteva constante. Numai astfel rămâne familie. Familia de astăzi nu este fundamental diferită faţă de cea din perioada Renaşterii, dar este mult diferită. Oamenii nu se mai căsătoresc după regulile de atunci, nu‑şi mai cresc copiii ca atunci, nu mai stau în case ca atunci, nu mai strâng pământ ca atunci. Educaţia de acum are o cu totul altă dimensiune şi are alt rol. Femeia este prin lege egală cu bărbatul, iar legământul lor se face în interesul copiilor, violenţa în familie se pedepseşte, există prevenţia gravidităţii – justificat sau nu – şi controlul naşterilor etc. Pe de altă parte, familia tradiţională este tot uniunea între bărbat şi femeie, cu anumite caracteristici imuabile. Evident, există tendinţe de a schimba radical natura familiei şi acestea au prins deja contur în societăţile occidentale, mai ales protestante, dar şi catolice.
R.D.F.: Ne putem aştepta la o reconfigurare fundamentală a ideii de familie în viitorul apropiat, având în vedere globalizarea şi contactul tot mai facil dintre diferite culturi?
I.A.P.: Din păcate sau din fericire, noi, oamenii, nu suntem meniţi să prevedem viitorul. Dacă am putea întreba pe un vieţuitor de la anii 1900 cu vedea el anii 2000, ne‑am da seama că nu s‑ar potrivi mai nimic din acele previziuni. Se poate să se reconfigureze fundamental realitatea numită familie, mai ales dacă perpetuarea neamului omenesc se va realiza pe alte căi decât cea consacrată de Dumnezeu şi de natura umană. Azi se produc naşteri prin metode artificiale, s‑au creat clonări în regnul animal, există fiinţe purtătoare de sarcină, fără ca ele să fie mame biologice ale viitorilor nou‑născuţi. Se spune că inteligenţa artificială va depăşi ca performanţă inteligenţa umană şi, din păcate, se lucrează asiduu pentru atingerea acestui stadiu. Putem noi să ştim cum va arăta omenirea atunci când toate acestea vor deveni realităţi dominante? Ca istoric, vreau să spun ca un cunoscător al vieţii omenirii de până acum, sunt îngrijorat şi dezamăgit de aceste evoluţii. Probabil că am devenit conservator, pe măsura trecerii anilor, şi nu mai receptez noul. Dar societatea omenească, de vreo cinci mii de ani încoace, a reuşit să păstreze, cu mare greutate, un echilibru între natură şi tehnologie. În ciuda poluării, de exemplu, râurile sunt râuri, munţii mai au stânci şi păduri, arborii mai rodesc, casele se mai fac din piatră şi cărămidă, soarele mai răsare şi mai apune etc. Dacă le vom schimba pe toate acestea, atunci este evident că nici familia nu va mai putea rămâne familie! Dar atunci nici omenirea nu va mai fi omenire, ci comunitate robotizată. Mă rog să mai avem mult timp familii ca acum, cu părinţi ocupaţi, dar responsabili, cu bunici sentimentali şi cu părul nins, care să‑şi poată răsfăţa nepoţii, cu gângurit de copil care se chinuie să zică „mama”… . Aşa cred că ne vom putea păstra esenţa umană şi duce mai departe mesajul vieţii.