FAMILIA – SAU FORŢA GRAVITAŢIONALĂ A CONCRETULUI
Nu mi-a trecut niciodată prin minte să definesc familia. O taină nu o poţi defini, fiindcă rişti să o striveşti. Dar voi încerca!
Cu măsura bunului-simţ şi ajutat de un simţ bun, voi încerca să trec imaginar pe drumul unei reconstituiri personale a termenului „familie” în general, iar, în particular, a unei familii de actor. Termenul „familie” se înţelege total, definitiv, indubitabil, prin practică, prin trăire. Acestui angajament inconştient în care intri de la începutul vieţii şi de care nu poţi fugi orice ar fi i se adaugă angajamentul conştient de mai târziu, când tu însuţi iniţiezi un astfel de demers, pe care, teoretic, îl poţi părăsi când vrei, dar care, în realitate, va fi cu tine şi în tine până la sfârşit.
Rostul ideii de familie, slujit corect, cu aplomb, cu dragoste, cu pasiune, cu înţelegere, cu asumare totală, cu răbdare, cu sacrificiu, cu uciderea, de multe ori, a propriului orgoliu, este o cale, poate singura, prin care relaţiile umane se pot derula în proximitatea sau, la modul ideal, într-o suprapunere perfectă cu firescul trecerii omului pe colţul de iarnă al universului. Familia poate fi sau ar trebui să fie acel punct fix pe care te poţi mereu sprijini, acel punct fix la care te poţi întoarce necondiţionat şi unde sau de unde poţi răsturna din nou şi din nou lumea sau propriile tale neputinţe. Răsturnarea ar trebui să fie o acţiune de punere la loc a lumii, să ne înţelegem. Când te uiţi în cotloanele minţii căutând să explici ce vezi când te gândeşti la familie, imaginea centrală, chiar luminată contre-jour, este o floare. O mamă! Fie ea femeia care te-a născut, fie ea femeia care ţi-a născut. Mama! Adică viaţă! Adică celula microscopică a vieţii unde Dumnezeu a pus esenţial totul. Apoi, buchetul imaginii se desface în funcţie de particularităţile fiecărei vieţi în parte. Tot felul de combinaţii. Tată-soră-frate-tu. Tată-fiu. Frate-frate-frate-frate. Tată-soră-soră-frate.
O, Doamne, şi câte şi mai câte combinaţii de n luate câte k, dar mereu, central, mama!
Vorba prin vers a poetului: „Mamă, eşti mai frumoasă ca o duminică fără sfârşit”.
Trăgându-ne pe firul luntrei existenţiale (luntrea mă duce necondiţionat la Lucian Blaga şi la familia lui; câte tratate am putea scrie doar rămânând aici) până în locul unde familia ia în ataş profesia, în cazul nostru, cu legături teatrale, conexiunea nu este uşoară. O persoană ajunge actor într-o perioadă neutră a existenţei. Desprinderea de familia primordială este în plină înflorire, iar cealaltă familie încă nu se arată. Or, în acest interval, dramatic, lipsit de un suport familial, sub influenţa atâtor duhuri cu care se confruntă, la modul cel mai profund, actorul, există riscul plasării existenţei personale în afara orbitei numită familie, adică în afara plasei de siguranţă. Eşti pe cont propriu, unul nesigur, şi „joci” scena sinuciderii din Viaţa unui om ridicol de F.M. Dostoievski, cu pistolul încărcat real.
Risc mare! Dacă nu te mişti repede, dacă nu te conectezi, dacă nu eşti în prezent, dacă nu, dacă nu, dacă nu… la infinit. Profesiunea de actor este una aparte, care încarcă permanent egoul individului cu iluzia succesului, cu complexul nereuşitei, cu lupta pentru rol, cu câte şi mai câte balasturi individuale, virtuale, incompatibile cu viaţa de familie, total opuse traiului „la comun”, conţinutului altruist, cu atenţia distribuită şi distributivă, cu dragostea mai mult de ceilalţi decât de sine, cu trezirile nocturne, în cazul nostru, pentru celălalt, şi nu mânat de bântuirile rolului sau ale trăirilor obsesiv-profesionale, cu sublima grijă a hranei pentru cei ai casei… etc.
Sunt multe aspecte comune cu alte profesii în privinţa tipului de relaţionare cu membrii propriei familii, însă, în cazul actorului, trebuie gestionată impecabil relaţia soţ-soţie-admiratori.
Cum îl ajuţi pe celălalt să poată digera, înţelege, topi sau accepta atâta admiraţie din partea publicului. Dacă şi el, şi ea sunt actori, problema aceasta poate fi mai uşor înţeleasă de ambele părţi. Dacă nu, este puţin mai dificil. Pentru că gelozia este un sentiment uman foarte activ în societăţile moderne, venit, cel mai mult, dintr-o lipsă de încredere, de tot felul, atât de cultivată în zile noastre. Însă, acest aspect desfăşurându-se între doi oameni maturi, se poate ajunge la o situare deasupra problemei, cu rezolvare pozitivă de cele mai multe ori.
Dar cel mai sensibil de gestionat lucru este celebritatea părintelui-artist, care poate deveni răvăşitoare, copleşitoare, distrugătoare, toxică pentru un copil sau pentru copiii familiei, aflaţi în plin proces al găsirii propriului drum. Cu cât complexitatea, notorietatea, celebritatea şi personalitatea părintelui-actor sunt mai mari, cu atât opţiunea de a alege un drum personal aflat în proximitatea profesiei părintelui în cauză este mai limitată. Sunt cunoscute cazurile copiilor de actori celebri care ori au abordat direct devenirea lor prin intrarea în breasla părintelui
celebru, drumul nefiind deloc uşor şi fiind într-o permanentă comparaţie, chiar şi după ce respectivul a confirmat şi realizat lucruri extraordinare pe plan profesional (Ştefan Bănică Jr, Mihai Constantin, Michael Douglas), ori au ales o meserie total diferită, conferindu-le astfel o aparentă linişte a devenirii (Tudor Rebengiuc, Alexandru Costescu ş.a.). Însă, şi într-un caz, şi în celălalt, lucrurile sunt foarte sensibile şi trebuie tratate cu mare atenţie şi cu mare înţelegere.
Actorul, în demersul său profesional, acela de a înţelege caractere, destine, psihologii, tipologii, situaţii de viaţă, care mai de care mai complicate şi la limită, are avantajul probării „cu sânge” a unei cazuistici vaste, pe care, odată decodată, înţeleasă şi prezentată prin filtrul propriei personalităţi, are avantajul, spuneam, de a aplica vieţii de zi cu zi, în familia lui, rezolvări exersate cu atâta trudă. Teama de patologie este permanentă la orice actor serios. Însă balansul imaginar-real este instrumentul de bază al actorului. Cu acest du-te – stai – revino – stai trăieşte actorul zi de zi. Schimbul dintre personaj şi actor este permanent. Se împrumută şi se îmbogăţesc unul pe altul într-un dans al acceptării, al suportării, al fuzionării permanente.
Ar fi absurd să crezi că o actriţă precum Olga Tudorache nu a aplicat, poate, în cotidian, în relaţie cu o adolescentă, experienţa dobândită în Efectul razelor gamma asupra anemonelor. Cutremurătoare asumare a personajului. Ameţitor nivelul de înţelegere la care extraordinara actriţă a reuşit să ajungă cu interpretarea rolului. Or, lărgirea orizontului înţelegerii personale prin intermediul teatrului, fie din interior, fie în calitate de observator, este un privilegiu rezervat omului. Nenumărate sunt piesele de teatru în care găsim relaţionări în cadrul familiei sau
între familii. Pentru că teatrul este o oglindă întoarsă lumii, iar lumea este plină de duhul familie. Shakespeare cu Hamlet sau Romeo şi Julieta, Ibsen cu Nora, Raţa sălbatică sau Femeia mării, Victor Eftimiu cu Omul care a văzut moartea, o piesă în care ideea de familie şi cea de actor intră într-un amestec surprinzător. Aici, un dialog dintre capul unei familii, candidat la postul de primar, şi actorul-sinucigaş salvat de acesta în ultima clipă sună astfel:
A! Tu eşti actor! Deci te prefaci?
– Nu. Dar, când deţin un adevăr, îl redau mărit.
Excepţională descriere a supra-adevărului artistic, a supra-adevărului teatral!
Or, pendularea actorului între ideea de supra-adevăr din cadrul profesiei şi adevărul concret, imediat, foarte viu al familiei, necesită un balans nebun din partea acestuia, necesită o permanentă repoziţionare, o permanentă restabilire a adevărului, fie el cotidian, fie el supra-adevăr scenic.
Trăim vremuri bizare sau poate doar pentru că le trăim noi ni se par aşa, poate vremurile au fost mereu aşa, pline de amestec, de ceaţă, de incertitudine. Dar „joc” şi eu ce văd, acum, la timpul prezent. Nu separăm apele. Nu ne definim termenii. Confundăm ideea de informaţie cu cea de cunoaştere. Stăm tensionaţi la cotitură, aşteptând ca celălalt să greşească, să vină său să revină pe nivelul nostru. Aducem ideea de iubire, de teatru, de viaţă, chiar de Dumnezeu la nivelul nostru, la măsura şi înţelegerea noastră, într-un demers în care nu mai ştim să admirăm. Şi nu ştim să recunoaştem, pentru că nu cunoaştem.
Or, în aceste condiţii, în care publicul te poate uita în trei zile, deşi l-ai slujit o viaţă, singurul refugiu, singurul loc cu adevărat constant este familia. O taină. Un cadou. Un izvor nesecat al sensului existenţei noastre. Familia este, poate fi, pentru un actor, şansa lui de a sta într-un echilibru firesc, dar mai ales vital, al
existenţei.
Editorial publicat în RDF nr. 2/2023 , pp. 19-21