A fost o altfel de primăvară. Spaţiul academic, ştiinţa şi practica dreptului au suferit o pierdere majoră, odată cu trecerea în nefiinţă a Domnului Profesor Alexandru Bacaci. Revista de Dreptul Familiei rememorează timpul comprimat al vieţii, sub semnul inexorabilei treceri.
Privesc uneori spre uşa Facultăţii şi încă aştept să intre Profesorul. Auster, grav, pregătit pentru prelegerile de curs. Memoria studenţilor săi consemnează un stil unic. Un orator desăvârşit, care îşi lua seva din drept şi din literatură. Ştiinţa dreptului nu avea taine pentru Profesor. Orice frază, orice idee avea cuvinte cu miez, îndemna la reflecţie şi, adesea, la introspecţie. Modela argumentele, captiva interlocutorul, iar fiecare intervenţie era o lecţie de drept. Odată, într-o pauză de curs, ne-a arătat mai multor colegi mai tineri un volum din „Biblioteca pentru toţi”. Era Eminescu, Sara pe deal. Ne-a spus: Aşa am vrut să încep cursul. Asta am vrut să le citesc studenţilor. La Dreptul familiei. Profesorul nu putea trăi fără literatură, dar, mai ales, fără poezie. În geanta sa era, tot timpul, comoara unei cărţi. Citea şi recitea, într-o îmbinare perfectă a poeziei cu dreptul. De fapt, tot ce a oferit Domnia sa contemporanilor şi următorilor este în acest registru, al limbajului ridicat la rang de artă, al ideilor şlefuite, avangardiste.
(…)