Ioan Gherghina, Alin Stănescu, Andreea Teodora Constantin
Sănătatea face parte dintre nevoile fundamentale ale omului, după asigurarea unei locuinţe şi a unei alimentaţii corespunzătoare, urmată de o educaţie şi
instrucţie necesară pentru dobândirea unei profesii care să permită asigurarea independentă a existenţei (Clubul de la Roma, 1970). Familia tradiţională este locul
unde se nasc, cresc şi sunt educaţi copiii. Pentru întemeierea unei familii, tineretul, care este cel care deţine zestrea genetică a naţiunii, are nevoie de realizarea a două
condiţii obligatorii, o locuinţă şi un loc de muncă stabil, pentru care este necesar sprijin concret din partea instituţiilor statului. Dintre problemele sociale, extrem de importantă este starea de sănătate a populaţiei (sănătatea publică), pentru care statul are structuri, legi şi, evident, un buget alocat, care, în România (aproximativ 5,6% din PIB), în ultimii ani a fost întotdeauna sub nivelul mediu al bugetului respectiv al Uniunii Europene (UE), (aproximativ 7,2%).
Prin acest mecanism statul poate ocroti şi dezvolta realmente starea de sănătate a populaţiei sau, dacă legile sunt nepotrivite, poate afecta serios starea de sănătate a populaţiei. Aceasta va duce la apariţia unor foarte mari probleme sociale, cu consecinţe grave. Exemple de legi controversate sunt legea avortului liber, la cerere, carenţele legislative în ocrotirea copilului şi familiei, a conservării locurilor de muncă, a aprobării căsătoriilor între persoanele de acelaşi sex. Un alt exemplu este absenţa unei legi a vaccinărilor, care a contribuit direct la înregistrarea a circa 60.000 de decese la persoanele infectate cu virusul SARS-CoV-2, dintre care peste 90% erau nevaccinate, şi la cele 80 de decese prin rujeolă, în marea lor majoritate, copii nevaccinaţi în ultimii patru ani. Toate aceste carenţe în domeniul legislativ şi în deciziile guvernării vieţii social-politice, economice, a sănătăţii publice, a învăţământului etc. au dus şi vor duce în continuare la efecte negative asupra indicelui natalităţii şi fertilităţii şi, în final, asupra evoluţiei demografice negative în populaţia României şi nu numai. Ne referim la lipsa locurilor de muncă, la numărul insuficient al creşelor şi grădiniţelor, la carenţe în procesul de învăţământ, care, dacă nu este dublat de o pregătire particulară paralelă, foarte costisitoare şi continuă, pe care majoritatea familiilor (părinţii) nu şi-o pot permite, duce la rezultatul cunoscut:
discrepanţei între exigenţa normală la examen şi o pregătire insuficientă în timpul anilor de învăţământ la liceu şi al şcolii în general. Rezolvarea oficială? S-a anunţat
de câţiva ani: liber la muncă, oficial, printr-o nouă lege, pentru copii începând de la vârsta de 15 ani! OMS defineşte copilul ca fiind fiinţa umană în perioada de vârstă 0-18 ani. Înseamnă că România nu mai are capacitatea de a asigura instruirea pentru educaţie şi muncă a copilului în vârstă de 15-18 ani prin şcoli profesionale, şcoli de meserii, şcoli medii tehnice şi liceu, acest drept la educaţie şi instrucţie al copiilor fiind un drept înscris în Constituţia României.
(…)
Editorial publicat în RDF nr. 2/2024