Familia, în cheile „sol” și „fa”
Editorialul publicat în Revista de Dreptul Familiei nr. 1/2021 este disponibil și în format pdf
Atunci când domnul conf. univ. dr. Paul Popovici, prodecan al Facultăţii de Drept din Cluj‑Napoca a Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” Bucureşti, mi‑a solicitat să scriu un scurt eseu despre familie[1], am fost extrem de încântat de posibilitatea de a dezbate liber un subiect atât de drag mie, dar, ulterior, realizând adevăratele implicaţii ale deciziei mele de a accepta invitaţia, am devenit, progresiv, preocupat şi chiar îngrijorat: Ce anume aş putea scrie relevant sau măcar interesant despre o constantă a vieţii fiecărui om, despre un concept şi o realitate pe care, în linii mari, cu toţii le percepem asemănător, dar, în acelaşi timp, în amănunt, fiecare dintre noi le înţelegem într‑un mod cu totul personal?
Confruntat cu această dilemă, am căutat scăpare şi sprijin într‑un domeniu care îmi este familiar (unde altundeva să găseşti un răspuns despre familie?) şi am poposit puţin în istoria muzicii. Ce a reprezentat familia pentru marii creatori, fără de care nu putem concepe astăzi evoluţia artei sunetelor?
A fost întotdeauna familia locul şi spaţiul în care marii compozitori s‑au întâlnit pentru prima oară cu muzica, genealogia influenţându‑le decisiv traseul profesional? Am fi tentaţi să afirmăm: „Cu siguranţă, da!”, dacă ne gândim la Johann Sebastian Bach (fiul lui Johann Ambrosius Bach, muzician al oraşelor Eisenach şi Erfurt, descendent al unei familii de organişti şi cantori[2]), Johannes Brahms (al cărui tată, Johann Jakob Brahms, a fost contrabasist, dar şi flautist şi violonist), Robert Schumann (a cărui mamă, Johanna Christiane Schnabel, a fost o foarte bună pianistă), Igor Stravinski (tatăl său fiind celebrul bas Fyodor Stravinski), ca să nu mai vorbim de Domenico Scarlatti (al şaselea dintre cei zece copii ai compozitorului Alessandro Scarlatti) şi de inegalabilul Johannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus Mozart (numele de botez complet al lui Wolfgang Amadeus – ultim prenume provenit din transformarea succesivă, în germană şi, ulterior, în italiană a lui Teophilis – Gottlieb – Amadeus – „cel iubit de Dumnezeu”), al cărui tată a fost compozitorul şi excelentul pedagog Leopold Mozart.
Însă ce se întâmplă cu Georg Friedrich Händel (fiul unui chirurg şi bărbier), despre care Ludwig van Beethoven afirma că „este cel mai mare compozitor care a existat vreodată”, iar Franz Liszt susţinea că „este mare ca lumea”? Dar oare
cum ar intra în schema noastră de mai sus Franz Joseph Haydn (fiul rotarului Mathias Haydn şi al unei foste bucătărese, Anna Maria Koller) sau Felix Mendelssohn‑Bartholdy (fiul unui mare bancher german, de origine evreiască, din prima jumătate a secolului al XIX‑lea)? Ce ne facem cu Claudio Monteverdi, fiu de medic, sau cu Piotr Ilici Ceaikovski, fiul unui inginer minier?
Prin urmare, fie că familia a promovat, susţinut, educat sau, din contră, nu a favorizat sau chiar s‑a opus unei afirmări muzicale, talentul şi geniul artistic au găsit aproape întotdeauna o cale de a se manifesta şi împlini.
Dar a fost oare familia cea care a furnizat echilibrul psihologic necesar marilor creatori ai trecutului, asigurându‑le prolificitatea artistică prin însăşi stabilitatea şi fericirea conjugală?
Din nou, suntem tentaţi să spunem „da”, în cazul lui J.S. Bach (căsătorit cu verişoara sa, Maria Barbara, care i‑a dăruit şapte copii, iar apoi, după moartea ei, recăsătorit cu Anna Magdalena Wilcken, care i‑a dăruit alţi treisprezece copii), despre care L. van Beethoven afirma „Nicht Bach! – Meer sollte er heissen”[3], sau în cazul lui W.A. Mozart (căsătorit cu verişoara primară a compozitorului Carl Maria von Weber, Constanze), al lui F. Mendelssohn‑Bartholdy (căsătorit cu Cécile Jeanrenaud şi împreună cu care a avut cinci copii, iubindu‑şi soţia profund până la moarte), al lui Robert Schumann, care nu ar fi putut depăşi repetatele accese de nebunie (care i‑au prevestit sfârşitul, transformându‑l în prototipul artistului romantic, alienat, alături de Hölderlin, Hoffmann, Heine sau Novalis) fără susţinerea totală a soţiei sale, celebra pianistă şi compozitoare Clara Wieck (devenită Schumann), sau al lui Olivier Messiaen (un foarte important compozitor francez al secolului al XX‑lea, căsătorit cu violonista Claire Delbos, cu care a avut un fiu, Pascal, acestora dedicându‑le câteva piese importante – Poèmes pour Mi, respectiv Chants de terre et de ciel –, pentru ca ulterior, după moartea primei soţii, să se recăsătorească cu pianista Yvonne Loriod).
Dar cum putem ignora destinul lui Franz Schubert, care în doar 31 de ani de viaţă a lăsat o creaţie uluitoare prin proporţii (aproximativ 1.500 de lucrări) şi valoare, fără a‑şi găsi împlinirea familială atât de dorită (în pofida unei logodne, ulterior rupte, cu Therese Grob, şi a unei pasiuni neîmplinite faţă de Caroline Esterházy), sau pe cel al lui Joseph Haydn (care a avut parte de o căsnicie nefericită, parţial consolat, în izolarea sa din palatul Esterháza, de cântăreaţa Luigia Polzelli)? Ne putem, de asemenea, întreba: a fost creaţia lui Gioachino Rossini afectată hotărâtor de eşecul primului mariaj, cu cântăreaţa Isabel Colbran, ulterior recăsătorindu‑se cu franţuzoaica Olympe Pélissier? Sau poate neîmplinirea amoroasă l‑a împiedicat pe L. van Beethoven să lase umanităţii o creaţie unică, de o incontestabilă forţă, importanţă şi valoare? Ce‑i drept, dezamăgirea provocată de căsătoria Giuliettei Guicciardi cu contele Gallenberg, conjugată cu surzenia crescândă, l‑au împins aproape în braţele sinuciderii şi au dat naştere sfâşietorului Testament de la Heiligenstadt. Dar oare ezitarea perpetuă a lui J. Brahms de a‑şi întemeia o familie, în pofida aspiraţiilor sale fireşti, doar pentru a‑şi păstra independenţa totală, închinată exclusiv creaţiei sale, a servit sau nu scopului său final? A fost oare P.I. Ceaikovski împiedicat să‑şi manifeste geniul creator de căsătoria ratată din 1877 sau de înclinaţiile sale care au condus la condamnarea (în realitate fiind vorba de o sinucidere impusă) pronunţată de către un juriu de onoare, pentru o afacere de moravuri, în 1893? Sau este diminuată, în vreun fel, incredibila creaţie şi moştenire artistică a lui Richard Wagner de imoralitatea şi infidelitatea sa conjugală? Din biografia sa aflăm că, deşi căsătorit din 1836 cu Minna Planner şi implicat în două aventuri, cu Mathilde Maier şi Frederika Meyer, nu va ezita să flirteze cu fiica lui Fr. Liszt, Cosima, proaspăt căsătorită cu dirijorul Hans von Büllow, şi cu care va avea trei copii adulterini, înainte de divorţul acesteia din 1870. Sau poate tragedia familială, împinsă până la crimă, să umbrească contribuţia creatoare revoluţionară a compozitorului renascentist Carlo Gesualdo da Venosa, care, aflând că a fost dezonorat, şi‑a obligat soţia şi pe amantul ei, ducele d’Andria, să se omoare în prezenţa lui?
Nu numai că apropierea de istoria muzicii nu a produs niciun progres în elucidarea dilemei noastre, ba din contră, adânceşte acest mister. Familia a asigurat, pentru o parte dintre aceşti muzicieni, echilibrul şi stabilitatea necesare concretizării unei opere fundamentale, nepieritoare, iar pentru alţii, tocmai absenţa familiei a potenţat, alături de personalitatea fiecărui creator în parte, sensibilitatea şi zbuciumul caracteristice astăzi pentru întreaga lor creaţie sau a oferit libertatea necesară şi dorită de acţiune pentru dedicarea totală, în plan artistic. Familia şi regulile sale sociale şi morale nu i‑au împiedicat pe unii dintre marii creatori să se manifeste liber şi atipic faţă de contemporanii lor, nu doar în plan muzical, artistic, ci şi în plan uman. Poate că în cazul lui Fr. Schubert, primul mare compozitor care a trăit aproape exclusiv doar din ceea ce a compus, existenţa unei familii i‑ar fi putut prelungi scurta existenţă, secerată, conform unor teorii mai recente, de sifilis, contractat în urma unor pasagere legături amoroase, dar, pe de altă parte, geniul care a ars cu o aşa de mare viteză şi intensitate pare să fi fost predestinat, a priori, doar unui scurt periplu terestru.
Este oare adevărat mitul creatorului a cărui familie se confundă cu însăşi creaţia sa, fiecare opus echivalând cu o progenitură? Dacă ne uităm la exemplul lui R. Wagner, care şi‑a numit copiii după titlurile şi personajele fantasticelor sale drame muzicale, Isolda (primul copil) şi Siegfried (cel de‑al treilea copil), asistăm la reflectarea creaţiei în viaţa personală, la un nivel cu adevărat romantic. Dacă ar fi să raportez această întrebare la propria mea experienţă de viaţă, aş răspunde că un compozitor îşi poate percepe creaţiile ca pe descendenţi vii doar până în momentul în care înţelege cu adevărat ce înseamnă să fii părinte şi să‑ţi ţii în braţe întâiul născut – adevărat opus[4] unu –, moment de cotitură al noii etape creatoare, faţă de care se renumerotează şi redimensionează întreaga creaţie anterioară şi posterioară.
În prezent, în absenţa unor mecena contemporani, compozitorii secolului
al XXI‑lea, cu excepţia câtorva cazuri cu totul izolate (care se dedică genurilor muzicale comerciale, de divertisment, intens mediatizate), nu reuşesc să trăiască exclusiv din creaţie, fiind determinaţi să activeze în domenii conexe (învăţământ muzical preuniversitar şi universitar, filarmonici şi instituţii de spectacole etc.), ceea ce transformă creaţia artistică, în multe cazuri, din vocaţie şi activitate centrală, în hobby. Astfel, raportarea acestora la familie nu mai beneficiază de accentele boeme ale secolelor trecute şi devine una comună oricărei alte subgrupe socio‑profesionale contemporane, fără un specific determinat neapărat de ocupaţia de zi cu zi sau de chemarea artistică, profesată sau nu.
Dacă povestea frumoasă a muzicii nu ne poate lămuri asupra rolului şi însemnătăţii familiei – abordările fiind diverse, ca însăşi viaţa –, oare unde am mai putea găsi sau măcar căuta un răspuns?
Să fie religia cea care va oferi răspunsul mult aşteptat? Din perspectiva un pic mai largă, iudeo‑creştină, familia este clar conturată ca unitate fundamentală a societăţii umane, fiind direct protejată prin trei dintre cele zece porunci ale Decalogului (porunca referitoare la respectarea părinţilor, porunca ce interzice adulterul, precum şi porunca ce incriminează râvnirea partenerului de viaţă al aproapelui), în condiţiile în care primele porunci (trei, în numărătoarea occidentală, respectiv patru, în numărătoarea bizantină) sunt rezervate reglementării raporturilor cu însuşi Creatorul, iar celelalte au un caracter general, care se aplică inclusiv membrilor familiei. În viziunea creştină, chiar Dumnezeu este „familie”, fiind
Tată, Fiu şi Duh Sfânt (văzut ca legătura de iubire dintre Tată şi Fiu – în viziune apuseană –, respectiv concretizarea şi personalizarea puterii Tatălui – în viziune răsăriteană), iar familia umană devine o posibilă proiecţie a familiei divine, loc de experimentare, antrenare şi aplicare a idealului iubirii, care ulterior se revarsă în afară, înspre familia mai largă, umană.
Dar oare ce înseamnă familia pentru noi, astăzi, cei care trăim în Zilele Pandemiei, acum când poleiala relaţiilor superficiale a fost înlăturată, când realitatea vieţii noastre devine virtuală, când cei mai dragi prieteni se zbat între viaţă şi moarte, în uitare, îngenuncheaţi de o maladie subversivă şi nemiloasă? Ce rămâne la finalul unei astfel de zile? Iată‑ne rămaşi umili şi singuri în faţa acestei dileme, imposibil de a evita şi a nu risca implicarea directă, personală, în creionarea unui răspuns relativ. Este oare familia o convenţie socială, un ideal religios, o aspiraţie umană firească sau doar un concept filosofic? Ori, poate, este micro‑universul alcătuit din acei puţini oameni pentru care tremurăm şi ne rugăm în fiecare zi, cu care suntem dispuşi să împărţim izolarea, precum şi nişte simptome nedorite, alături de care nesiguranţa şi lipsa de control asupra viitorului apropiat (teribila „zi de mâine”) devin suportabile?
După atât de multe şi chinuitoare întrebări referitoare la familie şi rolul său în raport cu echilibrul emoţional şi împlinirea umană, stabilitatea socială şi aspiraţia spre fericire, arta (muzica) şi libertatea creatoare, singura certitudine pare a fi aceea că locul familiei nu se află în niciuna dintre aceste întrebări, ci în răspunsul la toate acestea.
Bibliografie
*** Dicţionar de termeni muzicali (Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2010);
*** Larousse, Dicţionar de mari muzicieni (Bucureşti: Univers Enciclopedic, 2000);
- Hubov, Johann Sebastian Bach (Bucureşti: Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R., 1960).
[1] La iniţiativa Revistei de Dreptul Familiei.
(N.R., Colegiul de Conducere al Revistei de Dreptul Familiei ţine să aducă mulţumiri pe această cale domnului conf. univ. dr. Paul Popovici pentru sprijinul acordat în intermedierea legăturii).
[2] Informaţiile biografice din acest eseu se bazează pe Larousse, Dicţionar de mari muzicieni (Bucureşti: Univers Enciclopedic, 2000), passim.
[3] „Nu pârâu! – Ocean trebuia să se numească” [G. Hubov, Johann Sebastian Bach (Bucureşti: Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R., 1960)].
[4] „Termen folosit spre a numerota lucrările muzicale în ordinea compunerii sau publicării lor” [Dicţionar de termeni muzicali (Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2010), pp. 400‑401].