Singurătatea colectivă
Editorialul publicat în Revista de Dreptul Familiei nr. 2/2020 este disponibil și în format pdf.
Pandemia, „surpriza” acestui secol tectonic, zbuciumat de la începutul său, a augmentat multele contradicţii sociale, a insularizat şi mai mult familia, şi aşa afectată în coeziunea ei de sânge şi de interese, de tehnologia la vârf, mereu în ofensivă, telefonul mobil şi dialogul universal pe suport electronic.
Telefonia mobilă, prin sine, este mijlocul, cel mai direct, de statutare a distanţării sociale, a trăirii într‑o bulă personalizată, într‑o hibernare a gândirii, tot mai accentuată. Nimeni nu gândeşte, nu caută, mergând pe jos, o terra icognita, un liman nou: aşezat comod în fotoliul care paralizează iniţiativa, nu numai tânărul, se simte stăpânul inelelor.
Imaginea idilică a familiei, strânsă seara în jurul mesei colocviale, după cină, în sporovăieli benigne, a dispărut demult: bunica, cea din balansoar, cu o pisică, mereu somnoroasă, în poală, a căzut din istorie, cu ghemul de lână cu tot. Mama este într‑un relativ departe, întoarce un bolnav de pe‑o parte pe alta, tatăl, mereu morocănos, speriat, dincolo de aparenţe, pentru viitorul locului său de muncă, iar copiii (să spunem doi, în favoarea demonstraţiei), fiecare cu telefonul lui, cu viaţa lui, cu angaralele inchizitoriale impuse de online‑ul neproductiv. Masa aceea rotundă, din mijlocul sufrageriei, acumulează praful singurătăţii.
Paradoxal, dar până la urmă explicabil, într‑o lume cinică, în derapaj moral, familia, ca instituţie socială de bază, este folosită în bătăliile politice, face parte din arsenalul umed, imund, de înmuiat inima gospodinelor, a fervenţilor apărători creştini ai familiei tradiţionale, unii însă uitând să se încheie la prohab când ies din căsuţa cu felinarul roşu. Singurătatea colectivă este o realitate dură, ce nu poate fi ignorată.
Familia a suferit transformări de mişcare, de devalorizare a cutumelor, se ţine în firul de aţă rămas din ghemul bunicii. Cum anume?
Tocmai generaţia celor care suferă de o boală cronică, numită „bătrâneţe”, a preluat cam toate atributele casei, începând de la aprovizionare, gospodărire, până la aşternutul proaspăt spălat şi geamurile cu obrazul curat. Această generaţie, în dizolvare, grăbită acum de pandemie, se ocupă cu resuscitarea organismului familial, prin readucerea în normalitate a firişoarelor de apă ce formează până la urmă râul. Să nu ne amăgim: în nicio zi a săptămânii nu se mănâncă la aceeaşi oră, nu stau toţi la aceeaşi masă. Trebuie să acceptăm adevărurile, deloc ofertante: telefonul, pus pe silenţios, în biserică, la o cununie, avertizează că sunt alte lucruri cu adevărat de văzut şi de auzit. Că nu vei putea pune mâna să simţi pielea caldă a acestora face, deja, parte din altă poveste. Nescrisă, dar deja comentată.
Optimismul conjugării verbelor la viitor se va consacra atunci când vor fi create condiţiile socio‑economice ale progresului real, inclusiv cel din domeniul perfecţionării relaţiilor familiale.
Acum, familia este ca o barcă în bunăstare, gata de călătorie.
Problema este aceea că lipsesc vâslele.