Familia – de la sacru în ideologic
Editorialul apărut în nr. 1/2022 al Revistei de Dreptul Familiei este disponibil și în format pdf.
A fost o vreme, nu neapărat fericită, în care lumea îşi tensiona existenţa în numele Familiei. Preoţia la Templu era chestiune de levirat, de moştenire din tată în fiu. Conducătorii construiau dinastii iar filozofii alcătuiau o reţea de discipoli. Modul Mântuitorului Iisus Hristos în care îşi creşte Apostolii ca să înţeleagă Taina Evangheliei este un mesaj legat inclusiv de familie, respect şi sfinţenie. Din familia propusă de El nu era exclus nimeni. Îndrăznesc să scriu că tocmai marginalii alcătuiau miezul familiei propuse de Hristos drept model. Iar firul de paternitate sau maternitate ce‑i unea era iertarea, gest şi conţinut care a trebuit să fie restabilit prin Întrupare. Pot părea simple filozofii. Mai cu seamă că peste familie şi creştinism trecem azi cu tăvălugul vorbelor cu o uşurinţă nemeritată şi neasumată, până la urmă. Ruptă de sacru sau de Altar – la modul sfinţeniei proiectului unei vieţi în căsătorie –, tot ce auzim despre familie este un simulacru ideologic, o deznădăjduită agăţare de drepturi făcute după chipul unei naturi umane congestionate. Desigur, le putem teoretiza ori propune şi susţine, le putem promova şi face din promovarea lor un subiect mai fierbinte decât drepturile ca atare. Când credinţa şi dreptatea devin subiect de manipulare ideologică, de răscolire publică a ambiţiilor politice, nici credinţa – întrupată uneori în religios – şi nici dreptul – prins în chipul justiţiei – nu folosesc celor definite de cei de odinioară: ce‑i drept, nu‑i păcat!
Cum a alunecat gândirea omului din costişa de luciditate a sacrului în valea plângerii ideologice poate fi analizat în felurite chipuri. Putem accepta o analiză pe temei istoric ori al gândirii politice, putem să percepem procesul prin dinamica evoluţiei ori prin fragmentarea Tradiţiei din simpla dorinţă de a rupe cu trecutul. E cazul permanentei aluzii la perioada „decreţeilor” de sub comunism, uitându‑se că dincolo de actul politic al Decretului – dictatorial, în viziune largă – parte din oamenii‑forţă ai societăţii româneşti de astăzi, câţi mai sunt, sunt şi rezultatul momentului acela. Că părinţii de atunci, pensionari, dispun de o linie medie de siguranţă financiară şi pentru că baza demografică a impozitării încă rezistă. Dar peste zece ani, dar peste douăzeci de ani? O politică a familiei deficitară, mimetică la simpatii de alcov ideologic şi o migraţie externă care îmbogăţeşte demografic alte ţări şi alte economii, o reducere vizibilă a segmentului de populaţie chemat la şcolarizare sunt semnele unui avorţionism politic fără precedent în cultura statului român. Politicile demografice nu pot fi fluctuante în funcţie de simpatiile unor grupuscule ale minorităţilor, de orice fel ar fi ele, şi, dacă admitem un fundamentalism religios care dăunează grav sănătăţii unui corpus naţional, trebuie să admitem şi că fundamentalismul exclusivismului minorităţilor este cel puţin la fel de periculos.
Dar familia nu este doar despre „creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi Pământul şi‑l stăpâniţi”. Familia este şi despre toată căldura siguranţei în proprietate ori educaţie, despre cultura intimităţii inalienabile prin propagandă, despre definiri de sens în viaţă. Despre proiecţia unei vocaţii care să înfrunte carierismul care macină de îndelungă vreme darul de viaţă ce ni s‑a dat în custodie. Este o fractură în modelul ca atare propus de societate în ceea ce priveşte familia. Iar inventica propagandei legate de „familia tradiţională” – fără a o defini pe cea netradiţională decât prin uciderea conţinutului celei existente – a dovedit că e posibil orice. Că fără a se schimba nimic din mecanismul minciunii cu ifose ideologice ea continuă să fie crezută, acceptată, aplicată ca adevăr. Familia este inalienabilă, însă carenţelor de comportament intelectul al lumii în care trăim. Fundamentul ei – Virgil Gheorghiu scria că ne asemănăm cu orhideele, având rădăcina orientată spre cer – rămâne unul de nedesprins din adâncul sufletului nostru, din paradigma definită de teologie ca fiind chipul lui Dumnezeu în fiecare dintre persoanele umane. Transformarea familiei în subiect de influenţă politică ori de manipulare este dureros de nemeritorie pentru firea umană ajunsă, credeam noi – momentul Ucraina ne arată că am greşit cumplit –, la apogeul de civilizaţie necesar unei păci sociale suficiente pentru ca persoana umană să nu mai sufere. Descoperim că între ceea ce credem şi ceea ce ni se impune să acceptăm ca fiind justiţie în domeniul Familiei se răneşte dese ori verticalitatea credinţei noaste interioare. Asta nu înseamnă să fim adepţii umilirii publice a cuiva sau rănirii cu inconştienţă a unor atitudini. Înseamnă să găsim cuvintele corecte ale unei noi gramatici etice prin care să evităm amestecul de valori şi bruierea adevărurilor de conţinut.
Familie mai înseamnă şi propria noastră familie. Ca profesionişti, în orice domeniu am fi, adesea, preţul împlinirii este rănirea fibrei propriei noastre familii. Pentru că Familia poartă în nevoile sale şi curajul de a rămâne tandru în situaţii de criză, şi atenţi la celălalt devenit mai important decât tine. Sentimentul creat de mass‑media în perioada Referendumului a fost că a fi familist este un sacrilegiu. Şi aşa era. Un sacrilegiu faţă de noua ordine sacralizată uneori prin lege. Şi care incită la norme de pseudo‑ştiinţă a vieţii cu uşurătatea plimbării problematicii prin studiouri electorale. Familie însemnăm noi. Cu toate ale noastre. Probabil neemancipaţi după gustul unora. Dar asta nu face să fim în afara înţelegerii conceptelor de drept natural ori, de ce nu, drept canonic – darul Bisericii pentru gândirea juridică a lumii.
Am privit mereu spre familiile tinere cu mare speranţă. Anual trec pe sub arcul de lumină al Cununiilor perechi de oameni ce‑şi dăruiesc totul. Unii ratează. E drept. Dar mulţi, foarte mulţi merg mai departe, chiar dacă procesul divorţialităţii este mai încurajat decât acela al căsătoriei sau maternităţii. Le spun mereu celor care se cunună un text din Părintele Dumitru Stăniloae, preluat de el de la un moralist francez de secol al XVII‑lea, modificat, desigur, pentru clipa Nunţii: „Cea mai frumoasă declaraţie de dragoste pe care un Mire o poate adresa Miresei sale şi Mireasa Mirelui său este: «Tu n‑ai să mori niciodată»”! Desigur că lumea modernă în evoluţia sa nu mai vorbeşte despre nemurire. Exultă în faţa cifrei morţilor din plăgile bolilor noi. Ori înaintea morţilor Războaielor. Forţa supravieţuitorilor însă vine din conştiinţa nemuririi. Care nu este dată de vreo lege umană – nici n‑ar putea – şi nici din jocul sarcastic al unei dictaturi – cine ar fi crezut vreodată, în timpul vieţii lor, că Stalin ori Franco aveau să moară – ori de manipularea subiectului pe vreun canal de propagandă. Celui care crede în iubire – fundamentul amplu al Familiei – îi este uşor să identifice construcţia internă, morală şi profund juridic acceptabilă a Familiei evidenţiate în aria sacrului.
Dimineaţa devreme. În spitalul care alcătuia pentru mulţi anticamera morţii, bunica E. – teribil de derutată –, avea să fie dusă pe secţia ATI şi nu reuşise să‑şi ia la revedere de la nepoţelul ei cu autism. Se agita puştiul şi nici bunicii nu‑i era bine. Am preluat copilul de acasă şi, cu toate acordurile legale ale momentului, l‑am apropiat de patul bunicii, aşezat în rând cu alte 8 paturi, în şir indian, pentru a prelua pe rând locul celui sau celei ce pleca. Acoperiţi, oamenii erau nişte duhuri ce suflau din greu. Puştiul trece pe lângă toate paturile, apucă mâna bunicii de sub pătură, nimic zicând. Bunica oftează. „N‑am să mor. Promit”. Copilul pleacă. Bunica rezistă bolii, deşi avea un scor de încredere sub 20%. Îi văd trecând prin Piaţa Mare. Bucurându‑se unul de altul. Familia e spaţiul nemuririi. Dar cum să o mai spui când moartea e vedetă la Ştiri.