Taina horilor
Editorialul apărut în nr. 2/2022 al Revistei de Dreptul Familiei este disponibil și în format pdf.
O însuşire esenţială a cântecului popular este caracterul său vocal. Aceasta înseamnă nu numai că el este conceput iniţial a fi cântat cu vocea, ci şi aceea de a fi tălmăcit cu ajutorul cuvântului. Horitul este o răbufnire, este un har care nu depinde de noi, este un dat transcendental, este o şansă, este un noroc, pe care Creatorul l‑a semănat în noi ca în nişte „aleşi”. În Lăpuş, horile sunt molcome ca şi dealurile, nu stau sub tirania sfârşitului, ele ar putea continua oricât, aşa cum ne sugerează Coloana fără sfârşit a lui Brâncuşi.
Cel ce horeşte vorbeşte despre el sau despre alţii, vorbeşte pentru mângâierea sa sau a altcuiva. Horea este mângâiere.
„Horile‑s de stâmpărare
La omuʼ cu supărare”
De n‑aş hori, aş muri. Viaţa mea a fost o mişcare prin învârtire! Toată viaţa m‑am jucat. Este un joc complicat viaţa asta. Viaţa mea este un drum.
„Drumu‑i lung, pă el mă duc,
Capătuʼ nu i‑l ajung.
De‑aş ajunge capătuʼ,
Da‑o‑aş mâna cu cucu,
N‑aş mai înturna altuʼ.
De‑aş ajunge marginea,
Da‑o‑aş mâna cu mierla,
Altuʼ n‑aş mai înturna.
Duşe‑m‑aş de supărare
Daʼ m‑ajunge doru‑n cale
Şi spune că drumu‑i mare.
N‑oi ajunjie până‑i Soare…”
Până la şapte ani, de grijă mi‑o purtat străbunicul Grigore şi străbunica Dochia. Apoi, mama Năstăsie şi tata Ion. Asta cât o putut. De la 18 ani până la 59 de ani, m‑am lăsat pe mine pentru alţii. O venit vremea să am grijă şi de mine. Am ajuns să îmbătrânesc împreună cu mama Năstăsie.
Astăzi omul nu mai este produsul colectivităţii mărginite de hotarele satului, ci al umanităţii ce tinde către universal. Este de la sine înţeles că omenirea nu se va mai întoarce niciodată la vechiul sistem de instruire şi educaţie, dar mecanismele lui specifice ar putea oferi sugestii utile pentru perfecţionarea celui modern lipsit de căldură, dar şi de francheţea celui tradiţional popular, despre care se ştie că a asigurat puritatea morală a satului.
Plăcerea de a asculta muzică nu este o exaltare a trupului, este o plăcere controlată cerebral, este o plăcere provenită din înţelegerea completă a unui mesaj, din perceperea articulaţiilor ascunse ale discursului musical, este o chestiune de comunicare între interpretul muzicii şi ascultătorii ei. De ani de zile ne‑am străduit să ne schilodim spiritul. Actele artistice fără valoare sunt la fel de păgubitoare, grave pentru societate, ca infracţiunile şi vor trebui pedepsite ca atare.
Până nu vom demonstra lumii ce înseamnă doina şi dorul, vom fi mereu confundaţi cu alte spaţii etno‑folclorice.
Până la trei ani am gungurit pe lângă mama. Într‑o zi, mama a zis către tata: „Mă, Ion, doară Grigore ştie cânta”. Când am auzit că mama zice că ştiu cânta, am ieşit în grădină şi m‑au auzit vecinii horind.
O vecină a strigat‑o pe mama şi a‑ntrebat‑o: „Grigore o horit asară?”. „Grigore, dară”. „Vai, daʼ mândru horeşte”.
Când am auzit că vecinii zic că ştiu hori, am ieşit în sat. Şi‑am horit în sat. Când mergea mama la biserică, au oprit‑o oamenii: „Tu, Năstăsie, vreau să te întreb oarece, al tău îi copchiluʼ?”. „Al meu”. „Horeşte fain!”.
Ei, când am auzit că zic oamenii din satul meu că ştiu hori, m‑am dus pe sate. Şi‑am horit pe toate satele şi toţi oamenii au zis că ştiu hori. Se rumpeau uşile la căminele culturale… Când am văzut asta, m‑am dus să cânt la oraş, apoi în Capitală, şi toţi oamenii au zis că ştiu hori. Apoi am plecat prin ţări vecine unde m‑au lăsat, şi vecinii au zis şi ei că ştiu cânta. Când am ajuns să fiu liber m‑am dus să horesc prin toată lumea. Da, dar pentru asta mi‑au trebuit 55 de ani.
Când nu s‑a mai hori, s‑a găta lumea!